JEAN MONNET ŞI ROBERT SCHUMAN, „PĂRINŢI FONDATORI AI EUROPEI UNITE”

JEAN MONNET – O EDUCAŢIE PRACTICĂ UN OM AL MARILOR ÎNCEPUTURI CONSILIERUL LUI CHURCHILL ŞI ROOSEVELT ALĂTURI DE CHARLES DE GAULLE O SURPRIZĂ DE PROPORŢII: CECO „A FACE EUROPA ÎNSEAMNĂ A CONSTRUI PACEA” ROBERT SCHUMAN, UN GERMANO-FRANCEZ UN ARTIZAN AL CONSTRUCŢIEI EUROPENE

„Există două categorii de oameni: – gândea un diplomat american – cei care vor să fie ceva şi cei care vor să facă ceva”. Dacă în secolul XX au fost doi politicieni care, fără nici o ezitare, să fie aşezaţi în a doua categorie aceştia nu ar putea fi decât Jean Monnet (1888-1979) şi Robert Schuman (1886-1963), doi din cei mai importanţi „Părinţi ai Europei”, adică susţinători şi edificatori neobosiţi şi perseverenţi ai construcţiei europene. Jean Monnet, lucrând din umbră, punându-şi în valoare bunele sale maniere, amabilitatea sa şi darul convingerii în manevrarea oamenilor de stat, poate fi considerat drept cel mai merituos francez al secolului XX. Nu numai pentru Franţa, dar şi pentru Europa. O rezoluţie a şefilor de stat şi de guvern, reuniţi în Consiliul European la Luxemburg, i-au decernat lui Jean Monnet titlul de „Cetăţean de onoare al Europei” – primul de acest fel din istorie! Robert Schuman, „un om de frontieră”, cetăţean german şi cetăţean francez, cu o dublă cultură, a fost omul cel mai potrivit pentru reconcilierea istorică franco-germană pe care s-a clădit Uniunea Europeană. Papa Ioan Paul al II-lea l-a prezentat în diferite ocazii ca un model pentru politicienii creştini. Biserica Romano-Catolică a declanşat deja procesul de beatificare – primul pas spre sanctificare.

JEAN MONNET – O EDUCAŢIE PRACTICĂ Născut în 1888 la Cognac, în familia unui negustor de vinuri, Monnet a avut o traiectorie a vieţii remarcabilă. La 16 ani, tatăl său îl trimite la Londra pentru a învăţa afacerile şi limba negocierii - engleza. La 18 ani era în Canada. „Cărţile nu contează. Nimeni nu poate să gândească pentru tine. Priveşte pe fereastră, vorbeşte cu oamenii. Dă atenţie celui care este alături de tine” – i-a zis tatăl său. Aceasta va fi regula sa în viaţă. Monnet împreună cu părinţii săi

UN OM AL MARILOR ÎNCEPUTURI În 1914, reformat pentru probleme de sănătate, tânărul de 26 de ani vrea să-şi servească patria. Fuzionarea eforturilor de război ale Franţei şi Angliei îi par a fi condiţia esenţială a victoriei. Or, el constată că Aliaţii acţionau dispersat. De aceea, obţine o întrevedere cu şeful guvernului francez, René Viviani. Sedus de inteligenţa sa, acesta îl trimite la Londra cu sarcina precisă de a realiza planul de coordonare a resurselor de război ale Aliaţilor. În 1916 – în plin război - pune pe picioare Comisia interaliată pentru aprovizionarea cu grâne, nu fără a trezi egoisme naţionale şi intrigi. Datorită eficacităţii sale, probată în anii Primului Război Mondial, Jean Monnet, va deveni adjunctul secretarului general al Societăţii Naţiunilor, chiar de la înfiinţare, în 1919. El va trata în regim de urgenţă dosare foarte problematice, precum împărţirea Sileziei între Germania şi Polonia, viitorul regiunii Saar şi redresarea economică a Austriei, fără a se opri în faţa “slăbiciunilor unui sistem şi mergând până la limitele posibilităţilor epocii”. Părăsind funcţia în 1923, va participa la crearea unei bănci de investiţii americane, dar eşecul acesteia ca urmare a crizei bursiere din 1929 îl va face să regrete că americanii au întârziat reformarea sistemului lor bancar şi să observe, în Memoriile sale că „oamenii nu acceptă schimbarea decât din necesitate, şi ei nu văd necesitatea decât în momentul crizei ”. Între timp, funcţionar financiar internaţional, participă la redresarea economică a ţărilor din Europa Centrală şi Răsăriteană. Astfel contribuie la stabilizarea zlotului în Polonia (1927) şi a leului în România (1928).

CONSILIERUL LUI CHURCHILL ŞI ROOSEVELT Monnet înţelege ameninţarea nazistă şi pericolul războiului. În 1938 este mandatat de guvernul francez pentru a negocia o comandă de avioane de luptă pentru Franţa. În timpul „războiului ciudat ”, în decembrie 1939, este însărcinat la Londra pentru a conduce punerea în comun a capacităţilor de producţie ale Angliei şi Franţei. În momentul iminentei înfrângeri a Franţei (iunie 1940), Monnet sugerează premierului britanic Winston Churchill o lovitură strălucită pentru a readuce speranţa în inimile francezilor şi britanicilor. Nota sa intitulată „Unitatea amglo-franceză “ propunea nici mai mult nici mai puţin decât uniunea imediată a celor două state, cu un singur parlament şi o singură armată! Această propunere aparent excentrică făcea cele două ţări solidare în faţa Germaniei hitleriste. Ea elimina riscul unei negocieri directe a Franţei cu Germania, în cazul în care Hitler acapara puternica flotă de război franceză şi, eventual, coloniile franceze din Africa de Nord şi Asia. Dar proiectul devenea inoperabil în urma acceptării de către mareşalul Pétain a înfrângerii Franţei şi semnării armistiţiului. Din august 1940, în SUA, Monnet devine unul dintre consilierii cei mai ascultaţi ai preşedintelui Roosevelt şi îşi pune talentul în slujba „Programului Victoria”, care pregătea puternica industrie americană pentru giganticul efort de înarmare a Aliaţilor.

ALĂTURI DE CHARLES DE GAULLE Nu-şi uită Franţa. În 1943, la Alger, Monnet devine membru al guvernului Franţei libere - Comitetul de Eliberare Naţională - şi încearcă, fără succes, reconcilierea generalilor de Gaulle şi Giraud. Spiritul său vizionar-pragmatic asupra viitorului Europei se evidenţiază adresându-se Comitetului astfel: „ Nu va fi pace în Europa dacă statele se reconstituie pe baza suveranităţii naţionale, cu politicile de prestigiu şi de protecţie economică pe care le antrenează … Ţările Europei sunt prea mici pentru a asigura popoarelor lor prosperitatea şi dezvoltările sociale indispensabile. Aceasta presupune ca statele europene să formeze fie o federaţie, fie o entitate care să realizeze o unitate economică comună”. Dincolo de puţinele afinităţi faţă de liderul Franţei libere, la cererea generalului de Gaulle, Monnet elaborează şi pune în practică planul de modernizare şi echipare, ce va purta numele său, care a permis relansarea economiei franceze într-un timp record, cu susţinerea financiară a americanilor şi a Planului Marshall. Comitetul Franţei Libere, Alger, 1943

O SURPRIZĂ DE PROPORŢII: CECO Jean Monnet creează Consiliul Planului şi îi devine primul preşedinte înainte de a-şi aduna prietenii de pretutindeni în jurul celui mai important proiect de construcţie a Europei secolului XX:Comunitatea Europeană. Autodidact şi negociator de teren, fin politician, Monnet învăţase să se ferească de proiecte utopice precum cel conturat în anii ’20 de miniştrii Briand şi Stresemann, unul francez, celălalt german. El urmărea să pună bazele unei uniuni europene fondată pe realizări solide şi nu pe principii abstracte. Alegerea sa se fixa pe un organism care ar avea ca sarcină să supervizeze şi să repartizeze producţia de cărbune şi oţel. Era o formulă total nouă în relaţiile internaţionale, a „integrării” pe principiul supranaţionalismului. Alegerea era judicioasă căci industria carboniferă şi siderurgia erau în acea epocă principalii piloni ai economiei. Monnet şi echipa sa au construit proiectul în cel mai strict secret. Aceşti oameni de teren, obişnuiţi cu opinia publică, nu aveau însă încredere în grupările politice (comuniştii, gaulliştii …) şi se temeau să nu fie obstrucţionaţi de acestea. Dar ei beneficiază, din fericire, de susţinerea entuziastă a câtorva oameni de stat: Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, Alcide de Gasperi, prim-ministrul Italiei, Konrad Adenauer, cancelarul noii Republici Federale a Germaniei.

O SURPRIZĂ DE PROPORŢII: CECO În faţa creşterii tensiunilor internaţionale, Monnet estimează că a sosit momentul potrivit. Schuman, cu acordul cancelarului german, la 9 mai 1950, face, în numele guvernului Franţei, celebra declaraţie – pregătită de Monnet – propunând punerea împreună a producţiei de cărbune şi oţel franco-german sub o Înaltă Autoritate comună, deschisă şi celorlalte ţări europene. „Prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instituirea unei noi Înalte Autorităţi, a căror decizii vor lega Franţa, Germania şi ţările care vor adera, se vor realiza primele fundamente concrete ale unei federaţii europene indispensabilă pentru apărarea păcii” – declara Schuman Planul marca cu claritate naşterea proiectului de unificare europeană. Pentru aceasta europenii convinşi au susţinut să facă din 9 mai Ziua Europei.

„A FACE EUROPA ÎNSEAMNĂ A CONSTRUI PACEA” Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi-a început activitatea în 1951, cu RFG, Franţa, Italia şi statele din Benelux, iar un an mai târziu, Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a acestei instituţii, cu sediul la Luxemburg. Suspendarea drepturilor vamale şi a restricţiilor de circulaţie a materiilor prime (cărbune şi minereu de fier) intră în aplicare din acelaşi an, 1952. Era strategia paşilor mărunţi, dar concreţi înscrisă în declaraţia de înfiinţare a CECO: „Europa nu se va face dintr-o dată, nici printr-o construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete care vor crea mai întâi o solidaritate de fapt”. Jean Monnet a fost preşedinte a CECO până în 1955. Era convins că, o revoluţie europeană se declanşase o dată cu formarea CECO: „O mare revoluţie europeană, revoluţia care vizează înlocuirea rivalităţilor naţionale printr-o unire a popoarelor în libertate şi diversitate, revoluţia care poate permite o nouă înflorire a civilizaţiei noastre, şi o nouă renaştere, această revoluţie a început cu CECO”. Dar, datorită eşecului planului Comunităţii Europene de Apărare (CEA) demisionează şi pune bazele Comitetului de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei. Sub impulsul său neobosit, Comitetul, care regrupa partide politice şi sindicate europene, devine un remarcabil instrument de antrenare a tuturor iniţiativelor în favoarea unificării Europei: crearea Pieţei Comune (Comunitatea Economică Europeană), a Sistemului Monetar European şi a Consiliului European, aderarea Marii Britanii la Piaţa Comună, alegerea Parlamentului European prin vot universal.

„A FACE EUROPA ÎNSEAMNĂ A CONSTRUI PACEA” Până la sfârşitul vieţii Jean Monnet păstrează convingerea de nezdruncinat că naţiunile europene trebuie să se unească pentru a supravieţui. „Continuaţi, continuaţi, nu este un alt viitor pentru popoarele Europei decât în uniune” – repeta mereu interlocutorilor săi. Căci pe parcursul întregii vieţi el avusese ca obiectiv „să-i facă pe oameni să lucreze împreună, să le arate că, dincolo de divergenţe şi de frontiere, ei au un interes comun”. Din 1975, Jean Monnet desfiinţează Comitetul şi îşi consacră ultimele puteri pentru a-şi redacta memoriile în care lasă moştenire lecţiile de viaţă şi metoda sa de acţiune. Apărute în 1976, Memoriile lui Jean Monnet constituie o lecţie magistrală de politică indispensabilă celor care studiază istoria şi ştiinţele politice. Ele desenează portretul unei personalităţi oneste, seducătoare şi profund umane. Se stinge la 16 martie 1979, la aproape 91 de ani. În 1988, rămăşiţele sale pământeşti sunt transferate în Panteon. Este un ultim omagiu adus celui care merită cu prisosinţă titlul onorific de „Părinte al Europei”.

ROBERT SCHUMAN, UN GERMANO-FRANCEZ Celălalt „Părinte al Europei”, Robert Schuman, s-a născut în 1886, într-o familie provenind din Lorena, tatăl fiind francez, iar mama luxemburgheză. În provincie - parte integrantă a Germaniei, la aceea dată - îşi finalizează studiile secundare. Între 1904 şi 1910 studiază dreptul la universităţile din Berlin, München, Bonn şi Strasbourg şi îşi deschide un cabinet de avocatură în Metz. Desfăşoară o intensă activitate în cadrul organizaţiilor catolice. În timpul primului război mondial face parte din serviciul auxiliar al armatei germane, apoi detaşat în administraţia civilă. Robert, la 14 ani, după moartea tatălui

ROBERT SCHUMAN, UN GERMANO-FRANCEZ După realipirea Alsaciei şi Lorenei la Franţa, devenit cetăţean francez, Schuman este ales deputat şi are un rol decisiv în asigurarea reintegrării progresive a celor două provincii. Ca militant catolic, a reuşit să menţină regimul confesional şi şcolar în Alsacia şi a luptat pentru acordarea unui rol sporit al Bisericii în cadrul societăţii franceze, ca şi pentru justiţie socială. În 1940, până la arestarea sa de către Gestapo în luna septembrie, a fost sub-secretar de stat pe probleme de refugiaţi în guvernul Franţei. Pus sub supraveghere la domiciliu, în1942, reuşeşte să evadeze şi intră în mişcarea de Rezistenţă. În septembrie 1944, revine în Lorena, este ales deputat şi ministru de finanţe, în 1946, in guvernul Paul Ramadier. Între 1947 şi 1948 deţine funcţia de prim-ministru. Luptă contra inflaţiei şi a pieţei negre, urmărind o politică de restricţii pentru atingerea echilibrului bugetar.

UN ARTIZAN AL CONSTRUCŢIEI EUROPENE Opera sa politică esenţială se situează în perioada 1948-1952, când, cu toată instabilitatea guvernamentală care a marcat existenţa celei de-a IV-a Republici Franceze, a îndeplinit funcţia de ministru de externe imprimând orientări noi în politica externă a Franţei şi punând cu tenacitate bazele construcţiei europene. Dubla sa cultură a fost foarte utilă in realizarea reconcilierii franco-germane. Într-un discurs, acest om de graniţă, care servise pe rând statul german şi pe cel francez, cheamă la reconciliere: „Frontierele care ne separă nu trebuie să fie o barieră între popoare, între oameni, la urma urmei niciodată nu trebuie să fie ele însele la originea conflictelor, trebuie să se termine cu noţiunea de „duşman ereditar” şi să propunem popoarelor noastre de a forma o comunitate care să stea, într-o zi, la baza unei patrii europene”. În faţa ghemului încurcat al diplomaţiei europene de după război, Schuman a estimat corect că, în condiţiile dezarmării Germaniei, trebuie stabilite şi întărite adevărate legături europene pentru ca o pace durabilă să fie posibilă. El caută deci o soluţie care să unească Franţa şi Germania nu doar în vorbe, ci mai ales în interese. Prinde din zbor ideea promiţătoare care îl subjuga pe Jean Monnet: unificarea producţiilor de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate supranaţională. Declaraţia Schuman e făcută cu mare pompă la 9 mai 1950. Ea va antrena constituirea CECO, care stă la originea actualei Uniuni Europene

UN ARTIZAN AL CONSTRUCŢIEI EUROPENE Robert Schuman a mai îndeplinit un scurt mandat ca ministru de justiţie în 1955, apoi între 1958 şi 1960 a fost primul preşedinte al Adunării parlamentare europene, ce va deveni mai târziu Parlamentul European. Cert, era vorba despre o instituţie exclusiv consultativă, dar acest post onorific convenea staturii acestui neobosit promotor al ideii europene. La sfârşitul mandatului îi este decernat titlul de „Părinte al Europei”. Între timp, deţine funcţia de preşedinte al Mişcării Europene Internaţionale (1955-1961). Semnarea Tratatului de la Roma (1957)

UN ARTIZAN AL CONSTRUCŢIEI EUROPENE Viziunea lui Schuman despre o Europă mai concretă şi mai apropiată este clară. Europa ar trebui să reuşească să se încarneze în persoanele care reprezintă aspiraţiile colective europene. Obiectivul ultim al procesului este o comunitate supranaţională, administrată de o autoritate supremă unică, a cărei legitimitate să decurgă din capacitatea de garantare a păcii, din căutarea prosperităţii comune printr-o credinţă şi o dezvoltare armonioase. În acelaşi timp, ”Europa, înainte de a fi o alianţă militară sau o entitate economică, trebuie să fie o comunitate culturală în sensul cel mai înalt al acestui termen”, adică un spaţiu de cultură care să asigure înflorirea creaţiei artistice europene, schimbul de valori naţionale şi ridicarea nivelului învăţământului. Schuman nu uita în discursurile sale că Europa în construcţie nu se poate desăvârşi fără Estul ei, separat atunci de lumea liberă prin Cortina de Fier: „Trebuie să facem Europa nu numai în interesul popoarelor libere, dar să avem şi puterea de a primi cu căldură popoarele din Est care, eliberate de asupririle îndurate până în prezent, ne vor cere adeziunea lor şi sprijinul nostru moral”. Robert Schuman se retrage din politică în 1962 şi un an mai târziu se sfârşeşte în Lorena natală.

Monnet între Schuman şI Adenauer Winston Churchill şi Robert Schuman J. Monnet şi J. F. Kennedy în 1963 Cei şase care au creat CECO

EVALUARE 1. Primul titlu de „Cetăţean de onoare al Europei” i-a fost decernat lui: Winston Churchill Jean Monnet Robert Schuman Charles de Gaulle (1 punct)

EVALUARE 2. Primul preşedinte al Adunării parlamentare europene, care va deveni mai târziu Parlamentul European, a fost: Paul Ramadier Jean Monnet Charles de Gaulle Robert Schuman (1 punct)

EVALUARE 3. Ordonează cronologic evenimentele: “Declaraţia Schuman” Jean Monnet, preşedinte al Înaltei Autorităţi a CECO Monnet sugerează premierului britanic “unitatea franco-engleză” (3 puncte)

EVALUARE 4. Autorul citatului “…Ţările Europei sunt prea mici pentru a asigura popoarelor lor prosperitatea şi dezvoltările sociale indispensabile. Aceasta presupune ca statele europene să formeze fie o federaţie, fie o entitate care să realizeze o unitate economică comună” este: Jean Monnet Charles de Gaulle Robert Schuman Winston Churchill (1 punct)

EVALUARE 5. Asociază: a. „un om de frontieră” 1.Comunitatea Europeană b. în 1928, contribuie la 2. Comitetul de Acţiune pentru Statele stabilizarea leului în Unite ale Europei România c. cel mai important 3. Jean Monnet proiect de construcţie a Europei secolului XX d. instrument remarcabil 4. Robert Svhuman de antrenare a iniţiativelor în favoarea unificării Europei (4 puncte)

fr.wikipedia.org/wiki/Jean_Monnet BIBLIOGRAFIE Michel-Pierre Chelini, Robert Schuman et l’idée européenne (1886-1963), în www.robert-schuman.org/robert-schuman/chelini2.htm www.jean-monnet.net fr.wikipedia.org/wiki/Jean_Monnet www.jean-monnet.ch/fr/pMonnet/monnet.php www.ena.lu/mce.cfm www.herodote.net

profesor Mihail Dumache Colegiul Naţional “Grigore Moisil” Oneşti