Limba română contemporană: Stilistica. Curs I Stilistică, stil. Diversitatea stilistică a limbii române 22 noiembrie 2011

“10 martie Câteva zile de odihnă intensă şi deja simt efectul în neuroni, flexibili acum şi senzitivi ca nişte mustăţi de pisică. Rămâne un lest, o greutate-n viscere, încă nu zbor, dar e desigur mai bine. Mai ales că peste clopotniţele Vienei s-a aşezat coviltirul de azur al ... well, catolicismului, probabil. Şi chiar când voiam să scriu «soare intens», soarele a intrat într-un nor, alb ca laptele, ce-i drept, şi-a rămas doar intensitatea (indelebilă a) clipei. Voi începe să scriu curând în alt caiet...; adrenalină, retrage-te din artere, iar tu, inima mea, potoleşte-ţi bătaia. Căci nu va fi eternitatea, nici mântuirea, nici paradisul, iar norilor copacii nu le vor urzi brocarte. Va fi ceva mult mai neînsemnat, nişte bucle de fum şi de vid. Fantoma celui care fusei, pe când ieream.” (Mircea Cărtărescu, Zen, jurnal 2004-2010, Bucureşti, Humanitas, 2011)

Cuprins 1. Stilistica 2. Stilul 3. Diversitatea stilisticǎ a limbii

1. Stilistica în literatură, arhitectură, pictură, muzică etc. în legătură cu conceptul de stil – „manieră specifică de expresie” în secolul al XIX-lea, stilul era văzut ca propriu artelor, între care un loc central îl ocupa literatura

1.1. Tipuri de stilistică 1.1.1. Stilistica estetică, literară (apropiată de teoria literaturii) Stilistica genetică - şcoala germană (müncheneză); tradiţie estetică şi filologică Karl Vossler (1872-1949) – precursor: - "limbile naţionale ca stiluri": limba ca operă de artă, ca fapt de creaţie - "stilul ca expresie a personalităţii" – aplicat în literatură Leo Spitzer (1887-1960) – "limba întrebuinţată ca artă se numeşte stil" - analize imanentiste: punct-cheie, imagine fundamentală care strânge într-o "monadă" inexpugnabilă esenţa individualităţii creatoare (ex.: Racine – "flacăra neagră") - dezvoltat de critica psihanalitică (descoperă obsesii secrete); structuralism - psihologism Ex.: J. Starobinsky, "Voltairiana puşcă cu două focuri": structurile duale în proza lui Voltaire: în fonetică, lexic, sintaxă – expresia unei viziuni a lumii în care răul şi binele sînt interdependente şi se echilibrează

Stilistica „figurilor", retorică Stilistica - urmaşa directă a retoricii? Retorica – tehnică a persuasiunii (juridice, politice etc.) redusă treptat la o artă a ornării (literare). Din părţile ei – inventio, dispositio, elocutio, memoria, actio – se amplifică elocutio; în secolele XVII-XIII, inventare de figuri – rigiditate, mecanism formal. Devine o disciplină normativă, prescriptivă. Ex.: Du Marsais, Despre tropi (1730), Pierre Fontanier, Figurile limbajului (1821): taxinomie, suprapuneri (epanadiploza A...A, poliptoton, parigmenon, antanaclază, zeugmă, antonomază etc.) Devine o tradiţie şcolară: prin reducerea la cîteva figuri fundamentale (metaforă, metonimie, repetiţie) şi aplicarea exclusiv la literatură   Ideea că figurile nu sunt specifice limbajului artistic, ci ţin de funcţionarea normală a limbajului. Du Marsais: "Sînt, într-adevăr, încredinţat că în Hală, într-o zi de tîrg, se fac mai multe Figuri decît se fac zile de-a rîndul prin adunările academice. Drept care, nu poate fi vorba ca Figurile să se depărteze de limbajul obişnuit al oamenilor; dimpotrivă, vorbirea fără Figuri s-ar depărta de acesta, de cumva ar fi cu putinţă să se facă un discurs în care să nu se afle decît expresii nefigurate" (p. 34)

 Stilistica românească: T. Vianu, Arta prozatorilor români, 1932 T. Vianu, Studii de stilistică (ed. S. Alexandrescu), 1968 D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, 1938; D. Caracostea, Expresivitatea limbii române, 1942 G. I. Tohăneanu, Stilul artistic al lui Ion Creangă, 1969 G. I. Tohăneanu, Expresia artistică eminesciană, 1975 M. Mancaş, Stilul indirect liber în româna literară, 1972 M. Mancaş, Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-lea, 1983 M. Mancaş, Limbajul artistic românesc în secolul XX, 1991 M. Mancaş, Limbajul artistic românesc modern, 2005 Ileana Oancea, Istoria stilisticii româneşti, 1988

1.1.2. Stilistica lingvistică – a afectivităţii, a expresivitătii - Creată de Ch. Bally la începutul secolului XX (Précis de stylistique, 1905; Traité de stylistique française, 1909) - studiază latura afectivă a limbajului, funcţia expresivă şi efectele ei; „sistemul mijloacelor de expresie ale unei limbi" (1951, I: 1) - dintr-o perspectivă psihologizantă: limbajul are un conţinut raţional + afectiv; lingvistica anterioară s-a ocupat doar de primul aspect (gramatică) - interes pentru oralitate, limba vorbită, populară – vie, naturală, spontană – în opoziţie cu artificialitatea textelor scrise, elaborate - limba generală, nu a unor anumiţi autori - inventarul posibilităţilor de expresie ale unei limbi date - prin interesul pentru enunţare, precursor al pragmalingvisticii - reevaluarea rolului afectivităţii, al subiectivităţii în limbaj

 Stilistica românească: I. Iordan, Stilistica limbii române (1944): material bogat de limbă vorbită – din experienţa cotidiană, presă – dar şi autori: Creangă, Caragiale (nu pentru efectele literare, ci ca sursă). Ex.: accentul afectiv deplasat la începutul cuvintelor (i-àuzi, àlo); simbolismul fonetic (balcâz, leoarbă, dobzăla, ghibirdic); diminutivarea ironică (profesoraş, revistuţă); listă de "izolări" (= expresii populare şi familiar-argotice)

1.1.3. Pragmastilistică şi analiza discursului Ex.: D. Maingueneau, Eléments de linguistique pour le texte littéraire, 1986 - situaţia de enunţare, persoană, temporalitate, reliefare, polifonie, „gramatica textului” (coeziune, progresie etc.)

1.1.4. Stilistica funcţională - disciplină lingvistică datând de pe la jumătatea secolului XX, datorată Şcolii de la Praga, structuralismului - Coşeriu: variantele diastratice şi diafasice - în anii '60, funcţionalismul englez; D. Crystal (1941-) - fără a se numi totdeauna stilistică: studiul registrelor, al limbajelor de specialitate, al varietăţilor socio-culturale ale limbii (limba publicităţii, limbajul politic; argou) - apropiere de sociolingvistică    Stilistica românească: - în anii '60-'70, numeroase articole, discuţii asupra "sistemului stilistic", a numărului de stiluri etc. I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, I, 1973 vol. II, 1985 – limbajul poeziei moderne D. Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, 1986

“roata lui Virgiliu" tradiţia retorică a Antichităţii: ierarhia stilistică, exprimată de exemplu în trei nivele (în Evul Mediu, „roata lui Virgiliu": schemă circulară, cu exemplificări din poetul latin: Bucolice, Georgice, Eneida): stil umil, jos / stil mediu, mijlociu / stil sublim, înalt

filosofie, estetică: Blaga 1.1.5. Alte direcţii filosofie, estetică: Blaga stilistica lui G. Guillaume stilistica structuralistă – M. Riffaterre

1.2. Interferenţe cu alte discipline lingvistice şi non-lingvistice  Poetica – interferenţe cu stilistica literară: în tradiţia formaliştilor ruşi, a şcolii de la Praga, a structuralismului francez: investigarea ştiinţifică a literarităţii = a proprietăţilor formale (lingvistice) ale textului literar - în anii '70-'80, asociate curent: "poetică şi stilistică"    Sociolingvistica – variaţia lingvistică; corelaţii limbă-societate (generaţie/vârstă, sex, grad de cultură, profesie); sociolecte, registre... - opoziţia formal / informal (stil oficial / colocvial) Ex.: "Vă rog să părăsiţi sala" / "Hai, valea!"  Pragmatica – limbajul în comunicare, modul în care vorbitorii folosesc limbajul - intenţionalitate - actele de limbaj (sfat, rugăminte, ordin) - presupoziţii, implicaţii, implicaturi conversaţionale - interacţiunea dialogală, codul politeţii - ex.: ironia  Lingvistica textului / analiza discursului - domenii de interes specifice: coeziunea şi coerenţa, reliefarea - centrarea pe text, nu pe "sistem" - tipologia textelor, ca practici discursive; diversitate mult mai mare: scrisoarea, anunţul publicitar, buletinul meteorologic  Semiotica – analiza sistemelor de semne (culturale)

Toma Pavel: "Vigoarea tradiţională a ştiinţelor umaniste izvorăşte, însă, din practicile descrierii şi înţelegerii (...) [care] garantează stabilitatea empirică a obiectului de studiu (...). Se dezvoltă astfel sentimentul unei apartenenţe şi se ivesc reguli şi obiceiuri tacite (...), savoir-vivre şi tact intelectual" (Mirajul lingvistic, p. 34) Prin obiect (cu toată dificultatea de a găsi unul comun mai multor tipuri de stilistică): zonele variaţiei semnificative non-referenţiale din interiorul unei limbi – zonele de posibilă alegere, de libertate - determinată social şi individual - manifestată în comunicare (discurs, vorbire, parole)

2. Conceptul de stil 2.1. Mai multe accepţii: stil individual (mai ales în literatură; de fapt – fenomen general) stil "colectiv" - manieră caracteristică unei şcoli, unui curent, unei epoci, unui gen etc. ("stil romantic"; literatură) stil funcţional (limbaj; domeniu socio-cultural) = ansamblul particularităţilor de expresie: în funcţie de locutor sau "domeniu"; în scris sau în oralitate - stilul individual = întrebuinţarea individuală a limbii generale = fel propriu de a scrie/ vorbi - stilul funcţional = varietate a limbii specializată (individualizată prin particularităţi lingvistice) în redarea conţinutului unui domeniu socio-cultural –. Variantă diafasică. - în arte (muzică, arhitectură); în istoria culturii ("matricea stilistică" a lui Blaga) Celebra formulă a naturalistului Buffon (sec. 18: 1707-88) "Stilul e omul" ["Le style est l'homme même"] – de obicei înţeleasă ca formulă de maximă individualizare: stilul e expresia personalităţii, fiecare om/autor e caracterizat de stilul său. De fapt, vorbea (discurs de recepţie la Academie, 1753) de om în genere: ideile sînt în afara omului, stilul e omul însuşi (emoţii, subiectivitate, integralitate). E de mai mare interes uman cum, nu ce spui: "Lucrările bine scrise sînt singurele care vor rămâne". - o accepţie descriptivă şi una valorizantă ("nu are stil" = e banal, şters, nu se remarcă; nu are calităţi formale)

2.2. Modalităţi de definire a stilului a) - ca rezultat al unei selecţii: fapt incontestabil, condiţie de existenţă: între mai multe posibilităţi de expresie ale limbii b) - ca deviere (de la o normă) c) - ca adecvare (la o situaţie, context, intenţie) Selecţia = întrebuinţarea individuală (particulară) a limbii generale De fapt, nu e absolut liberă: determinată de constrîngeri prin plasarea în anumite subvariante ale limbii. Ex.: - în textele administrative – selecţie socială şi fixată, nu individuală şi liberă. - în argou, în literatură: selecţie socială (subcoduri), dar şi inovaţie individuală

Devierea = concept mult vehiculat în stilistica structuralistă: écart, abatere, anormalitate, subversiune, infracţiune, distorsiune, abuz (Valéry), violare (Cohen), scandal (Barthes), anomalie (Todorov) etc. - cantitativă (de frecvenţă: obiectul stilisticii statistice); ex.: număr mare de neologisme // calitativă ("agramaticalitate"); ex.: asocierea metaforică - noţiune esenţialmente relativă şi negativă - deviere de la ceva: - normă / grad 0 / nivel mediu, reper - ipoteză veche, controversată – totuşi operaţională în identificare - face stilul perceptibil: de ex. repetiţia, hiperbola, o metaforă îndrăzneaţă - Şcoala de la Praga: prin deviere se obţine reliefare (foregrounding), de-automatizare a limbajului

Probleme: a) limitele: nu orice deviere e fapt de stil (ex Probleme: a) limitele: nu orice deviere e fapt de stil (ex.: greşelile); poate că nu orice fapt de stil e o deviere b) care e norma, nivelul 0, reperul?  deviere faţă de un limbaj - uzul standard, nemarcat, neutru (româna standard; discurs referenţial, cotidian) - limbajul ştiinţific (referenţial, "tranzitiv") - limbajul matematic (S. Marcus) Obs.: perspectivă care azi ne apare ciudată: faţă de limbajul conversaţiei curente, de exemplu, limbajul ştiinţific este extrem de "deviant" (abstract, non-ambiguu, impersonal). De fapt, se pornea de la ipoteza că limbajul e esenţialmente referenţial (condiţie realizată cel mai clar în limbajul ştiinţific) Soluţie: deviere faţă de diverse norme (ierarhizate): generală, socio-culturală, chiar individuală  deviere faţă de context / norma textului (Riffaterre): un enunţ plat e deviant într-un text metaforic (v. poezia postbelică – la noi Sorescu / optzecişti)  M. Riffaterre: Eseuri de stilistică structurală (1971), Semiotica poeziei (1978), Producţia textului (1979) - lectura, interpretarea "reduc" devierea, o elimină Obs.: "devierea" devine sistematică, devine convenţie c) e conştientă, intenţionată? - în genere răspunsul e afirmativ >> extremă limitare a obiectului

Adecvarea – alegerea orientată către maxima eficacitate a comunicării, maxima relevanţă - la scop şi la situaţia de comunicare (R, canal etc.); inclusiv pentru literatură şi în raport cu originalitatea modernă (un conţinut nou şi o formă nouă) - aproximativ "specializarea", la Irimia - nici adecvarea nu e neapărat conştientă, intenţionată - Caragiale, Câteva păreri: "A! sfântă retorică!" – evocă un manual de retorică, cu: "nenumăratele feluri de stiluri – stilul clar, concis, pompos, uşor, măreţ, simplu, sublim, patetic, larg, ornamental, chiar înflorit şi alte multe". Lipsea doar “stilul potrivit" Ex.: Petru stă cu halba ridicată deasupra frunţii lui Paul; cititorul nu vrea consideraţii filosofice şi morale despre sufletul omului pasionat: "Eu voi s-auz pocnetul paharului spart în capul lui Paul" Statuie de marmură, popă de turtă dulce – criteriul "îl prinde" (adaptare la conţinut, la funcţie)

2.3. Modalităţi de descriere Există "unităţi stilistice"? – fapte de stil, mărci stilistice – inventariabile în tradiţia retorică. În structuralism ("stilem" – în ipoteza izomorfismului între nivelele limbii) Altă poziţie (Riffaterre): nu pot fi izolate de context, îşi pierd relevanţa Utile, dar cu prudenţă: acelaşi procedeu poate avea funcţii foarte diferite. Ex.: repetiţia = - mijloc de reliefare, de insistenţă - mijloc dialogal de reformulare, sau fatic - rezultat al comodităţii, minimului efort monotonie etc.

a) Deci spun asta pentru a mai spune o dată, dacă e nevoie... b) ... cum să-ţi spun.. o s-o sun pe emilia, tot voiam să vorbesc cu ea, şi-am să-i spun, tu spune-i să nu-mi mai îmi bage poze cu cu cu... c) Hai, spune, spune o dată! d) Spune ce spune, apoi tace. e) I-ai spus? – I-am spus.

Precizări terminologice stil limbaj registru (scala formal/informal)

3. Diversitatea stilistică 3. 1. Variantele limbii E. Coşeriu: limba – variante : – diacronice (T) – faze de evoluţie - diatopice (L) – dialecte, graiuri - diafasice - (dependente de adaptarea la situaţia de comunicare) – diferenţe de registru – solemn, familiar (gr. phásis – activitate lingv.) - diastratice – straturi culturale (sociale, dependente de nivelul de educaţie şi cultură al vorbitorilor); sociolecte s-au adăugat: diamesice (canal) : oral / scris

Câte stiluri funcţionale are limba română? - în anii '60-'70 se vorbea de "sistemul stilistic" Ierarhizare: între nivelul cel mai abstract – limba - şi cel mai concret: text, discurs, mesaj individual – există nivele intermediare: varietăţi socio-culturale, registre, stiluri funcţionale, stiluri colective, limbaje speciale, subcoduri dimensiune istorică: varietăţile limbii se dezvoltă în timp, se multiplică (iniţial: limbaj magic/mitic – cotidian; terminologie a ocupaţiilor – vânătoare, pescuit) Câte? Care? În ce relaţii? E greu de imaginat un "sistem" perfect delimitat, ierarhizat etc. - opoziţia principală: popular / cult (legat de oral / scris) - spontan / instituţionalizat (normă explicită)

3.2. Diversitatea stilistică a limbii române limbaj popular (necultivat) limbajul popular limbajul popular rural [=se realizează în variante regionale] - cotidian (de conversaţie) - artistic: proză / poezie - tehnic? - solemn? limbajul popular urban: argotic argoul interlop argoul comun familiar (colocvial) limbaj cult (cultivat, literar) - limbajul standard   limbaje ştiinţifice şi tehnice limbaj juridic-administrativ limbaj publicistic limbaj publicitar limbaj politic limbaj religios limbaje artistice [limbaje de specialitate, limbaje speciale]

3.2. Diversitatea stilistică a limbii române Limba românǎ eo limbaj popular (necultivat) limbaj cult (literar) eo eo limbajul popular rural limbajul popular urban [=se realizează argotic /\ familiar (colocvial) în variante regionale] argoul interlop / argoul comun cotidian (de conversaţie) artistic: proză / poezie tehnic? solemn?

limbaj cult (cultivat, literar) eooo limbajul standard limbaje ştiinţifice şi tehnice  [limbaje de specialitate, limbaje speciale] eo..... limbaj juridic-administrativ limbaj publicistic limbaj publicitar limbaj politic limbaj religios limbaje artistice eo.................

Ex.: limbajul sportiv stilul epistolar limbajul modei   Mari domenii – dar şi mici zone specializate: subordonate principalelor "stiluri" sau nu? - nu sunt în număr infinit; demne de interes, indiferent de încadrare - unele pot fi tipuri de texte / discursuri - la intersecţia unor categorii şi criterii Ex.: limbajul buletinului meteo: popularizare ştiinţifică - limbaj ştiinţific + discurs mass-media, cu adresabilitate largă + text de previziune - clasificarea e bună când serveşte descrierii Ex.: limbajul sportiv stilul epistolar limbajul modei al buletinului meteo al horoscopului...

sfârşit